Unde eşti? Mi-au spus că eşti aici. Mi-e greu să urc
scările acestea. Sau trebuie să le cobor? Mă lovesc necontenit de partea mea
stângă şi de dreapta, mă lovesc de zidurile acelea de piatră, care mă scrutează
cu ochii lor mici şi reci. Şi mulţi, foarte mulţi, dragul meu. Ochii lor îmi
şfichiuie pielea şi mi-e frig, mi-e atât de frig, iubitule, încât nu mă mai
simt. Poate că acesta-i motivul
pentru care m-au adus aici. Te caută şi ei? De ce-au venit în număr aşa de mare
şi de ce sunt atât de zgomotoşi şi veseli? Te-au pierdut şi ei? Te-ar putea
trezi.
Poate că în spatele uşii aceleia se află răspunsul. Ce
curios: piatră şi lemn. Şi frig, prea mult frig. Ne-am întors. Dar e gol, e
doar o altă nefericită de scară de lemn care coboară... nu ştiu unde. Ei se duc,
nu te văd acolo, se aliniază de-a lungul peretelui. Fac atât de multă gălăgie!
De ce nu mă văd? Trântesc uşa. Ai
ajuns, dragul meu. N-ai ferestre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu